“Un bimbo sciolto nell’acido: Giuseppe Di Matteo (2000-2020)” di Vittorio Riera

 
 
SEMBRAVANO ANGELI
 
Ma’, mi parevanu ancili mi parevanu,
parravanu bonu, a so vuci era duci,
duci comu lu meli di la nostra campagna,
ma chi dicu? Duci cchiù di lu meli,
picchì lu meli nun parra,
iddi nveci, sì, eranu quattru eranu,
tutti vistuti ri carrabbineri
c’a divisa nova nova spirlucenti,
parevanu nisciututi uora uora di lu sartu
tutti mprufumati eranu
e ognunu mi diceva na palora duci
ci dici lu nomu di lu to cavadduzzu?
Ma veru è ca sì bravu e vo’ divintari un campiuni?
Ma sì, iu ti vitti na vota satari
nun mi ricordu chi cosa forsi un fossu
e comu lu satasti e cu quali stili
e comu eri cuntentu nni la facci!
E iu mi grapeva lu cori a sentiri sti cosi
e pinsava a lu me cavadduzzu
Meli si chiamava, era bonu comu lu meli
Cusà unn’è ora poviru baiuzzu miu. 
Mi taliava cu l’occchiu tunnu e biancu
l’aricchi tisi, pareva ca puru iddu
fussi cuntentu di chiddu chi mi dicìanu;
poi ricordu ca mi morsi
ma leggiu, accussì leggiu
chi mi parsi na liccata,
nveci l’armaluzzu mi vuleva diri
di stari attentu, chi chiddi furfanti eranu
avutru chi ancili e comu lu puteva capiri iu?
Iddi poi muntuarunu a lu papà
amunì, dissiru, jam’a truvari a to patri
puvireddu chi t’aspetta a cori apertu.
Vidiri a lu papà, chi cosa bella.
Nun lu videva di tri anni, nun lu videva.
Lu cori mi siallargò, sangu miu, dissi,
finalmenti ti pozzu abbrazzari,
ti pozzu strinciri foirti foirti
comu strincivu foirti foirti ddi carrabbineri,
avutru chi ancili, tuttu lu paradisu
mi parsi chi avia scinnutu nterra.
Mi l’abbrazzai a unu a unu
allura è veru chi l’ancili asistunu
ci diceva mentri mi l’abbrazzava foirti.
Salutavu a lu me cavaddu baiu,
ma iddu si vutò, nun mi vosi taliari
e pi la prima vota s’appagnò, puvirereddu.
Amunì, dissi, subbitu, amunì
ni me patri chi m’aspetta a cori apertu.
Li carrabbineri nun parravanu cchiù.
Mi taliavanu cu occhi strani,
cu occhi di focu mi taliavanu,
poi mi pigghiaru comu un mazzu di cavuli
mi misiru a cavaddu – strìnciti forti
dissi unu e partemmu viloci chiù di lu ventu.
 
 
VELOCI PIÙ DEL VENTO
 
Viloci chiùi di lu ventu javamu.
E lu virdi di li nostri campagni
mi vineva ncontru si stampava
na li ne occhi e ni lu me cori
li canusceva unu pi unu l’arbuli
d’ognunu puteva cuntari la storia
chi papà mi cuntava quannu mi puirtava
cu iddu ni li jurnati di suli.
Cumpari Vicè, chi dici lu castagnu?
E nun lu viditi com’è carricu?
Cumpari Sasà, s’arripigghiò lu carrubbu?
E comu s’arripicchiò, av’annu
n’hannu di chi manciari li me fratuzzi.
Cumpari Fefè, comu semu a alivi?
Ih, nun viditi ca li rama vasanu
quasi a la terra? Annata bona è chista
e am’a ringrazziari a Diu e a Pruvvidenza.
Iu vulava, mamà, e mi paria di vidirli
a sti figghi di la terra cu la peddi arsa
di lu suli e manciata di lu jelu
pi quantu avianu zappatu e siminatu.
Nt’on lampu fummu o Strasattu.
Aju siti, dissi, firmamunni un mumentu
quantu vivu. Quantu voti n’aviamu
firmatu cu papà p’arrifriscarini
cu dd’acqua cchiù fridda di la nivi
e papà che m’arruciava e iu c’arruciavu
a iddu e jucavamu a cu arruciava chiossai.
E ridevamu e n’abbrazzavamu e pinsavamu
a tia, ma’, chi n’aspittavi assittata
supra un mignanu chinu di ciuri
davanti a porta di la nostra casuzza
cu la racina biunna chiù di l’oru
chi ti carizziavanu li capiddi.
Avia siti, ma’, ma iddi m’arrispunneru
ch’era tardu e chi papà n’aspittava.
E javamu viloci, viloci chiù di lu ventu,
e pigghiammu pi na trazzera.
C’era silenziu ntornu, nun si muveva fogghia,
lu suli si videva e nun si videva,
lu celu avia canciatu culuri
era di un viola scuru tagghiatu
di lampi giarni e di trona luntani.
Mi scantavu, ma’, e mi strinceva
a chiddu chi pareva lu me ancilu custodi.
Ti lu ricordi, ma’, quannu mi lu nsignasti?
Quannu sì tristi, amuri miu,
mi dicisti, chiama a lu to ancilu,
tutti n’avemu unu, ca ni pruteggi,
iddu nun ti po’ tradiri, t’ascuta sempri,
unni ti trovi trovi, sempri, sempri.
Iu lu prigavu, mamma, ma iddu
nun mi ntisi foirsi picchì puru iddu
era tristi, foirsi puru iddu nun sapìa chi fari.
Com’era lariu ora lu celu e iu era
sempri chiù scantatu e dumannava:
ma quannu arrivamu, mai? Ed è chista la strata
chi ni porta nni me patri? Ma chiddu
nun m’arrispunneva. Tuttu silenziu
ntornu. Sulu si sinteva lu galoppu
di li cavaddi chi cuminciavanu puru iddi
a essiri stanchi. La scuma ni la vucca avianu
e chiddi a strincirici li cianchi foirti cu li spiruna.
Camina, carogna, ci dicianu cu vuci cavirnusa
e nveci d’acqua p’arrifriscarli corpi di zotta.
Poviri cavadduzzi! iu pinsava.
Ma c’avianu fattu pi essiri trattati daccussì?
Ma chi ancili sunnu? Parinu diavuli parinu.
 
 
ANGELI SEMBRAVANO E INVECE ERANO DIAVOLI
Arrivammu ch’era scuru. Nun c’era
na stidda ncelu. Scuru, sulu scuru
ca si putia tagghiari a feddi. Scinni
mi dissi lu me ancilu, e va’ versu dda porta.
Grapila, trasi e ddà cc’è to patri.
Pi la cuntuntizza mi l’abbrazzai,
lu vasai, lu ringraziai e subbitu
currivu, grapivu la porta, trasivu
ma nun fici ntempu a trasiri
chi la porta vinni chiusa cu na travi
e iu mi truvavu sulu dintra na stanza
dunni nun si videva nenti sulu capivu
ca nun c’era nenti nni dda stanza
mancu un tavulinu un littuzzu
e iu a chiamari: papà, papà, unni sì?
Parra, papà. Picchi nun m’abbrazzi?
picchì nun m’arrispunni e ti ni stai zittu?
Ma papà nun c’era, lu me papà.
E lu me ancilu, chiddu chi parrava
cu vuci di meli m’avia tradutu.
Mi ntisi com’un pugnali azziccatu na lu pettu.
Allura m’assittavu nterra,
mi fici nicu nicu e mi misi a chianciri.
Nun mi ricordu si dda notti durmivu.
Ricordu sulu ca li lacrimi niscevanu
suli suli; papà, papà miu, diceva,
unni sì? Picchì nun ti facisti truvari?
Foirsi ca mi tradisti puru tu? No, nun
ci pozzu cridiri, un patri nun po’ tradiri
lu sangu di lu so sangu, un po’ nfilari
lu cuteddu ni lu cori d’un figghiu.
Accussì, cu sti pinsera ntesta passò
a nuttata e cuminciava a setiri fami
lu stomacu s’atturciniava
la vucca era sicca. Chi cosa nun avissi
datu pi tanticchia d’acqua, p’astutari
lu focu chi mi manciava tuttu.
Aiu siti, gridai, chi forzi chi mi ristavanu.
Mi grapiù unu chi nun avia mai vistu.
Mi detti na pagnotta e un pezzu dì caciu.
Ddà cc’è na funtana. Po’ viviri quantu voi.
M’arristuravu anticchia, poi addumannavu:
Ma li carrabbinera unni su? e picchì me patri
nun c’è? Chi si ni fici? Ma quali carrabbinera
e carrabbinera! quali patri e patri!
Ma allura nun ha’ caputu nenti, nun n’ha’ caputu.
Sì pi daveru un cagnuleddu bonu
sulu pi chianciri, ma li cagnola com’a tia
chi chiancinu sempri sacciu iu comu trattarli.
Sulu allura, capivu, ma’, ca chiddi nun eranu ancili,
diavuli eranu, ch’i coirna e la cuda russa
scinnuti di lu nfernu unni stavanu di casa.
 
 
COME UN CANE A UN ALBERO LEGATO
 
E ca eranu driavuli lu capivu subbitu
mancu avia manciatu e vivutu ca m’arrivò
come un cazzottu nto stomacu
mi ntisi affirratu come nenti, m’attaccaru
manu e pedi cu na corda ca mi signò tuttu
mi tapparu la vucca cu na mappina
iu nun capeva cchiù nenti mi sinteva
come nni navutru munnu mi pareva
di sunnari nun crideva a chiddu chi
videva e sinteva eranu vinuti avutri
li canuscivu subbitu eranu li carrabbinera
chiddi ca iu crideva ancili la vuci nun era chiù
lu meli chi m’avia ncantatu la vuci ora era
di petra di ferru ca mi scasiddava tuttu
mi dicevanu parulazzi mi davanu timpulati
m’attaccaru a un arbulu peggiu d’un cani
mi strincevanu cordi chi vagnavanu
pi farimi cchiù mali e iu senza putiri mancu
chianciri cu la mappina c’avia nmucca
mi nturciniava tuttu mi pareva di moriri
ma picchì ma picchì chi mali fici
pi essiri trattatu a ddà manera picchì
mancu sinteva cchiù li timpulati
chi scattiavanu chistu è pi ddu tradituri
di to patri, dicianu, e cafuddavanu
e chistu pi chiddi chi parranu di tia e cafudavanu
e chistu pi to matri e cafuddavanu
iu nun sinteva cchiù nenti né vuci né timpulati
mi pareva ca nun era cchiù iu
ca era tuttu un sonuu e foirsi m’addurmiscivu
nun sacciu quantu uri durnivu cu ddi cordi
chi mancu sinteva chiù e dd’occhi
chi nun videvanu cchiù nenti
mancu duluri sinteva, mancu fami,
pinsava ca nun era iu ddu picciuttedu
chi stavu aggritta attaccatu a un alivu[1]
pinsava chi ddu picciottu era n’avutru
pinsava mi pareva di essiri a lu cinematografu
dunni chiddu chi videmu è tuttu fausu
a un certu puntu mi parsi di vidiri na machina
s’avvicinò a mia un cristianu
iu nun avia la forza e la vuluntà di taliallu
comu sta lu me cagnuleddu e ccà na timpulata
n’hai fami? Totò porta un vastidduni ca facemu
manciari a stu figghiu di ddu gran cuirnutu
di so patri di ddu spiuni e spirgiuru di l’onuri
chi si misi sutta li pedi facennuni minnitta
ma ancora nenti ha’ vistu cagnuleddu miu
finora chistu è nenti, a statu paraddisu
lu nfernu chiddu veru … amunì mittitilu
nna lapa cummiggghiatilu e viniti appressu a mia.
 
SCIOLTO NELL’ACIDO COME UNA CARAMELLA
Mi cummigghiaru, mà, e lu celu nun lu vitti chiù.
Lu tempu passava e iu nun capeva cchiù nenti
s’era joiurnu oppuru notti. Era comu si lu tempu
si fussi firmatu. Iu mi sinteva sbattuliatu
di ccà e di ddà ma nun sinteva duluri.
Era come comu si lu me corpu nun m’appartinissi.
Nun mi riggeva mancu tinennumi a un tavulu.
Era comu si fussi fattu di saimi, mà.
Mancu avia la foizza di pinsari.
Nun sacciu quantu tempu avia passatu. Foirsi
dui tri anni. Cu sapi. Era comu si iu un fussi chù iu.
Finarmenti la lapa si firmò. Scinni, mi dissi unu.
Scinni, cagnuleddu miu e trasi nni ddà stanza.
Ivu pi scinniri, ma m’arruzzulavu. Nun putia caminari.
A stentu, strisciannu comu na serpi arrivai
a na poirta. Era apeirta. Trasivu. Mettiti ccà,
e peri ru lettu, li vrazza isati e facci a lu muru.
Eccu, bravu, accussì. Mpruvvisamenti
mi ntisi mettiri na corda attornu a lu coddu.
C’un strattuni mi iccaru nterra e mi stinnicchiaru
a panza sutta. Unu si misi a cavaddu supra di mia
pi nun farimi moviri i so dinocchia affunnavanu
na li me cianchi. L’avutru dissi: ti pari
cai ni piaci chiddu chi stamu facennu?
Iu ormai nun capeva nenti.
Ntisi sulu ammuntuari a me patri.
Ma iu, mà, nun capeva cchiù nenti.
Mancu sinteva li dinocchia di chiddu chi mi stava di supra.
Sinteva sulu parrari a unu chi diceva burru, saimi, sapuni moddu.
Chi cavuru, ma, chi cavuru chi cumimciu a sentirì, mà, chi cavuru
mi sentu squagghiari, nun sen…tu nun sen…ma’...
 
NEL SILENZIO DELLE PRIME LUCI DELL’ALBA, SI ODE UN GRIDO DI DOLORE
Giusè, Giusè,  unni si’, Giusè. Mi l’assaccaru a Giusè, mi l’ammazzaru a stu figgchiu miu. Nello stesso istante, nel cielo, improvvisamente fattosi scuro, è come un rotolar di pentole mentre tuoni e lampi rutilanti ed altri colori strani,  mai visti ne squarciano l’oscurità. Ma è solo un attimo, poi tutto torna sereno, come in attesa, come se il tempo e il silenzio si fossero fermati: lo sciacquio dei laghi s’acqueta, le chiome degli alberi specchiantesi nelle acque arrestano il loro ondeggiare, il vento smette di urlare, le acque dei mari si calmano. Tutto è fermo, immobile, anche i monti sembrano non più respirare, mentre lungo i cieli si diffonde un soave cantico che s’affievolisce sempre più e che sa di Paradiso…
 
Pin It

Potrebbero interessarti

Articoli più letti

Questo sito utilizza Cookies necesari per il corretto funzionamento. Continuando la navigazione viene consentito il loro utilizzo.